În prag de sărbătoare pascală creștin ortodoxă, redăm câteva gânduri de suflet pentru comunitatea cisnădiană:
„Postul Paştilor (Păresimile sau Patruzecimea), adică postul dinaintea Învierii Domnului, este cel mai lung şi mai aspru dintre cele patru posturi de durată ale Bisericii Ortodoxe, numit, în general, Postul Mare sau Postul prin excelenţă: o călătorie duhovnicească spre Înviere. El a fost rânduit inițial de Biserică pentru pregătirea catehumenilor de odinioară (cei ce urmau să se încreştineze), care urmau să primească Botezul la Paşti şi ca un mijloc de pregătire sufletească a credincioşilor pentru întâmpinarea cu vrednicie a comemorării Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În general, Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti privesc acest post ca o instituţie de origine apostolică. Începând de pe la sfârşitul secolului al III-lea înainte, Postul cel Mare a fost împărţit în două perioade distincte, cu numiri diferite: Postul Păresimilor (Patruzecimii) sau postul prepascal, care ţinea până la Duminica Floriilor, având o durată variabilă, şi Postul Paştilor (postul pascal), care ţine o săptămână (Săptămâna Mare), adică din Duminica Floriilor până la cea a Învierii, fiind foarte aspru. Abia în secolul al IV-lea, mai precis după uniformizarea datei Paştilor, hotărâtă la Sinodul I Ecumenic (325), Biserica de Răsărit a adoptat definitiv vechea practică, de origine antiohiană, a postului de şapte săptămâni, durată pe care o are şi astăzi.
Postul creștin de 40 de zile a fost prefigurat în Vechiul Testament de Moise care a postit 40 de zile și 40 de nopți pe muntele Sinai înainte să primească de la Dumnezeu cele 10 porunci (Ieș 34, 28) și de profetul Ilie care a postit și el 40 de zile și 40 de nopți pe măsură ce se apropia de muntele Horeb (3 Reg 19, 8-12), dar și de cei 40 de ani de peregrinare a poporului ales Israel spre Pământul Făgăduinței. În timpul postului Său în pustie (pe muntele Karantaniei), Hristos n-a mâncat, nici n-a băut timp de patruzeci de zile, ispravă supraomenească care arată astfel intima întrepătrundere între umanitatea și divinitatea Sa. Deși trebuie să ne străduim să imităm acest model divin, cu excepția câtorva eroi ai ascezei, omului obișnuit nu-i este cu putință să țină un asemenea post. Astfel Sf. Vasile cel Mare zice: „Înfrânarea se rânduieşte potrivit puterii trupeşti a fiecăruia”. Obiectul regulilor postului este, așadar, acela de a permite credincioșilor să participe la ”postul lui Hristos” adaptându-l prin ”iconomie” la slăbiciunea lor. Scopul lor nu este de a suprima cu totul hrana, ci mai degrabă de a asigura în chip treptat biruința rațiunii asupra tiraniei pântecelui (imaginea platonică a vizitiului/rațiunea/sufletul care ține frâiele/hamul calului/trupul pentru a-l stăpâni). Astfel, pentru Sf. Simeon al Tesalonicului, regulile instituite de Părinți sunt socotite ca o durere ușoară care ne aduce aminte de Dumnezeu, de păcatele noastre și de moarte, și ne introduce în ”deprinderea binelui”, ca să ne apropie cu vrednicie de iubirea de oameni a lui Dumnezeu.
Postul este și întoarcere în rai (Ieromonah Makarios Simonopetritul): prima poruncă dată lui Adam în rai a fost aceea de ”a păzi postul”, adică de a-și stăpâni pofta nemâncând din pomul cunoștintei binelui și răului. La sugestia șarpelui (diavolul) și la îndemnul Evei, el a încălcat singura limită care i-a fost impusă de Dumnezeu devenind victima lăcomiei. Astfel, pentru că lăcomia ne-a făcut să ieșim din rai, antidotul ei, postul, ne va face să revenim în el. Această idee e sugerată și de Sf. Maxim Mărturisitorul care susţine că începutul tuturor patimilor, izvorul tuturor păcatelor este iubirea neraţională de trup (philautia). Din iubirea de trup se nasc poftele cele rele: lăcomia pântecului şi iubirea de plăceri, beţia, desfrânarea, iubirea de argint şi slava deşartă. Spre a scăpa de poftele cele rele şi a ne apropia de Dumnezeu, Dumnezeu ne-a pus la dispoziţie postul.
În esență, postul ortodox rămâne, desigur, un mijloc pentru a dobândi virtutea. Prin urmare, postul nu este un scop în sine. Nu postim de dragul de a posti. Postul (ca și rugăciunea și celelalte virtuți) este nu un scop ci un mijloc de a-L dobândi pe Dumnezeu (Scopul prin excelență). Sf. Serafim de Sarov spunea: „Dobândirea Duhului Sfânt este adevăratul scop al vieţii creştine, în timp ce rugăciunea, postul, pomenile şi alte fapte bune făcute din dragoste de Hristos sunt doar mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt”. „Dobândeşte harul Duhului Sfânt şi prin practicarea celorlalte virtuţi, de dragul lui Hristos. De pildă, dacă rugăciunea şi privegherea îţi dau mai mult har de la Dumnezeu, roagă-te şi priveghează; dacă postul îţi dă mult din duhul lui Dumnezeu, posteşte; dacă milostenia îţi dă mai mult, fă pomeni. Măsuraţi în acest fel fiecare virtute făcută din dragoste pentru Hristos”. Mai mult, în tradiția primelor veacuri după Hristos, creștinii posteau pentru a-i putea ajuta, prin economiile făcute, pe cei lipsiți. ”Trebuie să trăim simplu pentru ca alții să poată pur și simplu trăi” (Mahatma Gandhi).
Astfel regulile care interzic mâncarea de carne în timpul postului vizează, desigur, slăbirea trupului (în vederea mortificării patimilor prin care diavolul ne ispitește cu un ”război nevăzut” (Sf. Nicodim Aghioritul) prin intermediul celor 8 gânduri ale răutății – 1. Lăcomia pântecelui (gastromarghia), 2 Desfrânarea (porneia), 3. Iubirea de argint sau avariţia (philargyria), 4. Mânia (orgi), 5. Întristarea (lipe), 6. Trândăvia (acedia), 7. Slava deşartă (kenodoxia) – „diavolul amiezii”, de care vorbeşte Evagrie, 8. Mândria (hyperifania) – folosindu-se de cele 5 simțuri trupeși (auz, văz, miros, pipăit, gust), pe care, păzindu-le, credinciosul adoptă și un nou mod de existență: el restaureaza în sine însuși, aici și acum (hic et hoc), starea lui Adam care, înainte de cădere, era vegetarian și anticipează modul vieții viitoare unde, potrivit Sf. Teodor Studitul, aleșii nu vor mai fi aserviți nevoilor trupului. Postul supune trupul lucrării proprii a sufletului: ”slujnica (trupul) nu mai dă porunci reginei (sufletului), ci se intoarce în sfârșit la locul ei”. ”Dacă am păcătuit, vom posti pentru că am păcătuit. Daca n-am păcatuit, vom posti ca să nu păcătuim. Să dăm ceea ce avem: postul, și vom primi ceea ce nu avem: nepătimirea”. În acest sens, la începutul secolului V d. Hr. Sf. Ioan Gură de Aur spunea: ”Postiți! Postiți pentru că ați păcătuit. Postiți pentru a nu mai păcătui. Postiți pentru a primi darurile Duhului Sfânt și a păstra ceea ci vi s-a dăruit”. Tot el rezuma veritabil postul în felul următor: „Nu postul în sine, ci doar postul adevărat îl poate mântui pe om. Posteşti! Bine faci, dar arată-mi aceasta prin fapte. Întrebi: prin care fapte? Iată-le: dacă vezi un sărac, îndură-te spre el, dacă îl vezi fericit pe vecinul tu, nu-l invidia. Nu numai gura ta trebuie să postească, ci şi ochii şi urechile şi mâinile şi picioarele tale, toate mădularele trupului tău. Să postească mâinile, ţinându-le curate de averea nedreaptă și de câştig nedrept, să postească picioarele, neumblând după petreceri necuviincioase. Să postească ochii, neprivind în lături cu poftă şi lăcomie. Să postească urechile, neascultând clevetirile şi vorbele păcătoase. […] Să postim deci, iubiților, în așa chip, ca noi să ne înfrânăm nu numai de la mâncare, ci și de la păcate”.
Așadar, postul a devenit o modalitate puternică de (auto)control asupra patimilor, a încurajat, de asemenea, transformarea postirii într-o chestiune de ritual crestin (Epifanie, Împotriva erezilor 65, 6; Expunerea credinței 22). Obiceiul de a posti a fost astfel legat de trei principii fundamentale: primul, așa apare în mai multe regulamente bisericesti (Didascalia 21; Constituțiile apostolice 5, 3), este că rugăciunea, postul și milostenia pot obține iertarea păcatelor (Tobit 12, 8). Cu alte cuvinte, postul este un semn important al pocăinței. Al doilea principiu: postirea reprezintă un stimul pentru dobândirea concentrației necesare rugăciunii, o formă de rugăciune sinceră și simțită din inimă, cuvenită vremurilor de criză și de imperioasă nevoie. Al treilea principiu: este o formă devoțională de memoria passionis (amintirea și comemorarea pătimirilor Domnului). În concluzie, Postul Mare este o ”tristețe radioasă/fericită” (Alexander Schmemann), o călătorie spre Paști/Înviere: noi creștinii nu putem ”trăi ca și cum El n-ar fi venit niciodată” în lumea noastră. Fără această viziune omul nu este decât o ”mistuire zadarnică” (Jean Paul-Sartre)”.
Pr Cătălin Crișan, preot paroh la Biserica Ortodoxă ”Sfânta Treime” Cisnădie
